"După ce i-a zis doctorul că va muri dacă va continua, P. a spus că nu mai are niciun motiv pentru care să mai trăiască, oricum era în bătaia vântului. Îmi amintesc cum, în ultimele 3 luni, tot mergeam pe la el şi vorbeam ore-n şir, povesteam, ne aminteam de cum ne-am cunoscut în primăvara lui 2001 într-o poiană, sub copacul unde-i plăcea lui să stea şi să citească, să lenevească... Povesteam şi uneori mă învăţa să gătesc spunând că o fată trebuie să ştie să facă mâncare, vedea în mine copilul pe care el îl pierduse, pe care i-l luase nevastă-sa odată cu divorţul. El era pentru mine ca un tată, îl iubeam ca pe tatăl meu adevărat. Spre deosebire de alţi copii, care nu au avut nici măcar un tată, un cămin, eu aveam doi care mă iubeau enorm. În unele zile, mai dormeam la P. iar el începea să delireze, să-mi spună că dacă ar fi să moară şi-ar dori să fie incinerat. Îmi spunea să nu mă schimb niciodată, să rămân mereu aşa, deschisă, să ştiu să mă adaptez indiferent de situaţie, să am grijă de mine, să nu las pe nimeni să mă rănească." Asta spunea R. despre prietenu, şi totodată "tatăl" ei P.
R. îşi amintea cum în unele momente, când P. cădea în depresie, o ruga să nu plângă după el, să nu-i pară rău că va muri pentru că nu are rost, că-i va fi bine acolo unde se va duce. Dar ea ştia că toate aceste vorbe ale lui îi sunt inutile, că va suferi după el şi nu se va împăca prea uşor cu moartea lui.
"Am fost cu el până în clipa în care a murit. Era 10 aprilie 2006, ora 11. Era cald afară iar noi stăteam sub copacul "lui" şi citeam "Oliver Twist". La un moment dat a spus că mă iubeşte şi apoi că nu mai poate respira şi s-a albit la faţă . L-am apăsat pe piept, am făcut tot ce am ştiut, dar degeaba, dus a fost." povesteşte R.
Au anunţat-o pe soţia lui, care nici măcar n-a binevoit să vină la priveghi. Aşa cum şi-a dorit, R. şi cu prietenii lui l-au incinerat, şi au vărsat cenuşa la rădăcina copacului, sperând că-i va fi bine, că se va bucura împlinindu-i ultima dorinţă.
"Erau zile când nu mă mai despărţeam de copacul acela, luam furnicile în palmă şi vorbeam cu ele crezând că poate s-a reîncarnat, sau poate acele făpturi îi vor transmite lui P. ceea ce îi spuneam. Îmi era enorm de dor de el, simţeam cum fiecare părticică din mine îl vrea înapoi. Plângeam şi uneori simţeam cum mă îmbrăţişa, dar era doar un vis... El a fost primul care m-a învăţat să merg pe bicicletă, mi-a arătat care-i treaba cu folkul, cu cultul hippie, cu iubirea. Ştiu că dacă acum ar fi în viaţă mi-ar da o palmă şi mi-ar spune să-mi bag minţile-n cap, sau m-ar lua şi m-ar creşte mai departe, m-ar învăţa ce e bine şi ce nu, mi-ar fi prietenul de care încă mai am atâta nevoie. Dar mai ştiu şi că ar fi mândru de ceea ce am realizat şi am făcut, de faptul că nu m-am schimbat, că am rămas aceeaşi pe care o ştie, aceeaşi fată cu tărie de caracter, sinceră şi sufletistă."
