Sunt ca o gară. Oamenii vin, stau și pleacă. Mă simt goală, mă simt pustiită. În viaţa fiecărei femei există, sau va exista, un zeu. O persoană care să-i marcheze viaţa, pe care să nu o mai uite niciodată.
*ce ai face dacă nu l-ai mai vedea 6 luni, un an?* Probabil că în momentul în care l-aş revedea, viaţa mea ar fi complet dată peste cap, și nu aş mai şti ce să fac.
Nu mi-e bine nici cu el, nici fără el. Nu e-n regulă să fim prieteni, ca atunci când îl văd că stă lângă mine, eu să mă gândesc la buzele lui, la privirea lui, la cum tremura când îl atingeam. Dar nu e-n regulă nici să continuăm. Probabil că ce-l mai corect, şi mai normal, ar fi să îmi bag minţile-n cap. Dar cum mama dracului să reuşesc să fac asta, când el întră în viaţa mea în cele mai nepotrivite momente, şi-mi dă de înţeles ce va urma? Şi după ce se va întâmpla, va dispărea, pentru că aşa e felul lui, aşa sunt zeii. Ei niciodată nu stau mai mult, şi dacă se întâmplă să stea, când va pleca, va fii oribil de dureros. Durerea va fi egală cu cea pe care o simţi când cineva îţi jupoaie carnea, viu fiind, şi simţi fiecare muşchi cum se desprinde de pe os. Şi ca să fie şi mai dureros, îţi presară sare pe rănile proaspăt făcute şi sângerânde. Şi va continua aşa, până când vei muri. Cam aşa e durerea pe care o simt atunci când îmi dispare zeul. Şi ce-i mai trist e că nu mă doare că e a altei femei şi sunt conșşientă că nu mi-a aparţinut şi nici nu-mi va aparţine vreodată, ci că continui acest joc. Îmi place această durere; dacă cineva mi-ar spune că mi-o ia, i-aş spune să se ducă-n pizda mă-sii. Probabil că-n momentul în care voi putea trece peste, voi fii deja bătrână, cu riduri, înconjurată de câini, pe malul mării. Şi binenţeles că voi avea un ceas, un ceas care să-mi aducă aminte de el, şi de cum ne-am măsurat singuri timpul.
Dar revenind, zeii vin, stau mult prea puţin ca să apuci să te bucuri, şi pleacă, dispar, te lasă singură. Şi nenorociţii nu realizează că nu au niciun drept să-ţi facă asta, deşi poate că au o scuză: nu sunt conştienţi de ceea ce fac.
Ceea ce noi nu realizăm e că probabil şi noi suntem la fel pentru ei, suntem niște zeiţe care vin, stau, şi pleacă. Şi distrug totul în jurul lor fără să fie conştiente, exact ca ei. Ne merităm soarta, pentru că spirala este şi-a fost întotdeauna. Ei ne fac nouă aşa, noi le facem altora aşa, şi aşa tot mai departe. Dar ceea ce totuşi cred că ne diferenţiază este că noi plângem şi le spunem că suferim din cauza lor, că-i vrem înapoi.. Nu ne putem interioriza sentimentele, noi suferim ca nişte câini după ei, dar fără să le spunem.
*Cert e că, pentru mine,
nu a fost, nu este,
şi nici n-o să fie bine vreodată.
