Timp.

Și-ajungem, mereu, să ne lege un nenorocit de ceas care, probabil, ne măsoară timpul rămas. N-avem de unde să știm, până nu se va întâmpla ruperea definitivă, poate. Nu e bine ce facem zeule, chiar tu ai spus-o și sunt conștientă. Dar cine mama naibii crezi că-ți poate rezista? Cine se poate abține când te vede? Nu știu cât o să mai putem rezista în ritmul ăsta, cert e că observ că niciunul din noi nu dă semne de retragere, sau ceea ce ar trebui să fie semne, sunt niște gesturi mult prea mici și nepotrivite. Sunt gesturi care, undeva, în mare, lasă o urmă de dorință de separare, dar nu destul încât să și luăm o decizie. De aceea, zeule, vom continua așa, până la un punct. Punct care nu se știe nici unde e, nici cum arată.

El e zeul meu.

Zeu nenorocit.

Diminețile cu Zoia Alecu și gust de Winchester au revenit. Și mi-au intrat în noua mea viață mai brusc ca niciodată. Doar că aceste dimineți au câteva mici schimbări, cum ar fi țigările. Acum sunt Marlboro roșu lung. Au alt pat, dar același miros specific pe care l-am purtat în suflet încă de prima oară. Nu mai e tricoul verde cu CPNT, e unul galben, mare.
Ajungi să-nșeli, de ce? Pentru că omul care defapt e zeu reușește să-mi dea viața peste cap, în orice punct m-aș afla. Și pentru că știu că-mi va citi blogul, mă voi chinui să scriu frumos (da, chiar scriu toate astea). Are o bucată din sufletul meu, și-o va avea mereu.
Oare de fiecare dată când ne vom întâlni, se va sfârși la fel? Se prea poate, ținând cont de faptul că am o slăbiciune pentru el, și pot trece peste angajamentele pe care le am, așa cum și el face. Au fost momente în care am reușit să nu mă gândesc la el, deși au durat relativ puțin, câteva zile. În schimb, în alte zile, efectiv nu mi-l puteam scoate din minte și din suflet. Adormeam cu el în mine, și mă trezeam la fel. Mereu, când îl văd, simt cum îmi fuge pământul de sub picioare și mi se taie respirația. După ce ne consumăm iubirea, dacă îi pot spune așa, fug. Fug, dar am playerul în urechi și muzica mă trage înapoi. Îmi lasă semne adânci în carne, mi-o sfâșie, iar folkul nu face altceva decât să-mi roadă carnea și mai tare. Pot spune că vreau această durere. Mă bucur de ea. Dacă cineva mi-ar spune că mi-o ia, i-aș spune să se ducă-n pizda mă-sii.
Dar nimic nu este simplu, noi complicăm totul. Nu e bine ceea ce se întâmplă, și știm asta. Dar ce putem noi face? Probabil că putem să suferim în continuare, să ne mințim că-i totul bine și să ieșim, mai mereu, cu sufletul rupt (în cazul meu, fără, pentru că mi l-am pierdut de mult). Și cum tremurai când mă apropiam de tine, când te mângâiam... În brațe la tine mă simt ca și cum nimic nu mi-ar putea face rău, cu excepția ta. Tu ai putea, fără să știi, să mă distrugi în mai puțin de-un minut. Dar și dacă ai face-o, tot m-aș întoarce la tine mai devreme sau mai târziu.
Mă cunoști mai bine ca oricine, și ăsta e un motiv în plus să-ți sar în brațe. Ai mâini frumoase, cred că ți-am mai zis. Și buze de copil. De fiecare dată când te simt, îmi aduc aminte de ce ești zeul meu, de ce mă faci să vin la tine tot mereu.

*Să nu-mi dai drumul, te rog.

Mori încet...

Uite, vezi, te miști. Te miști, dar în reluare. O să cazi. O să cazi și-o să te spargi, o să te rănești. Ba nu, ai reușit să fugi, să zbori în depărtare. E o iluzie, defapt ești captiva propriilor tale gânduri și dorințe. Ești verde, portocalie, multicoloră. Ești transparentă. Ești subțire ca un pai și puternică ca un leu. Ești liberă, dar plângi. Ai sânge verde și în loc de corp, o portocală. Ești prinsă într-o colivie, dar ai spart lacătul prin magie.
Te-ai ridicat ușor, deabia mergi. Te dor toate, vrei să țipi, o faci, dar nu se aude nimic. Totul se petrece doar în mintea ta. Te doare că ești atât de infirmă, că deși vrei, nu poți.. În loc de picioare ai doi copaci, iar ca mâini, doi ghiocei. În păr îți crește iarbă, dar e o iarbă otrăvită.
Să nu o crezi când îți spune că ea e primăvara, ea e defapt o monstruozitate, o închipuire, e imposibilă de a aduce fericirea printre oameni, de a naște ceva bun.
Știe doar să strice, sau vrea să lase impresia că doar asta vrea.
Îmi mușcă, rupe, sfâșie carnea dar eu nu simt nimic. Din contră, râd. Știu că asta o distruge, o termină. Iar eu exact asta vreau, s-o văd îngenuncheată, SFÂȘIATĂ. Da, sfâșiată, exact cum a făcut ea cu mine.
Vrei să mori? Aș putea să te ajut. Aș face-o cu foarte mare plăcere chiar.

Portocalele chiar sunt singurele fructe

Sunt singurele fructe bune, portocalii-portocalii și rotunde.

Zice un om că poate începe totul cu un gest în formă de zâmbet, cu o mișcare în formă de aripă, cu un pup în formă de sărut; în continuare contează zborul, adică prietenia și iubirea. Putem zbura.!

Acel om e păstrat adânc în sufletul și-n inima mea, îl țin acolo ca pe o comoară bine păzită și nu-i voi da drumul niciodată.

Totul e bine. Pe frontul de vest și de est. De sus și de jos. E doar lumea *mea*. Lupta abia începe. Iar eu nu voi pleca niciodată. Mai mult. Cine a locuit vreodată în mine nu va fi dat niciodată afară. Nu trebuie să uităm cine e aproape de noi, pentru că atunci nu vom mai avea pe cine iubi. Nu afecțiune, plăcere, frumusețe. Ci doar iubire. Doar atât văd și atât merge. După cum se vede cu ochiul și cu sufletul liber.

*Iubire - că-i mai bună decât toate.!