Ești zeu, ești fraier, și-mi vine să fac dragoste cu tine până la sfârșitul zilelor. Ideea e că *life is short*. M-a lovit chestia asta tare tare în creștetul capului și acum o să profit. O să profit de fiecare moment cu tine, chiar și prieteni. O să profit de tot. Până să realizez, tot timpul credeam că *lasă, mai e și mâine o zi, o să fie mai bine*.
Eh, uite că eu nu vreau să trec mai departe, eu vreau să fiu lângă tine. Pentru că nu văd de ce aș renunța la ceva ce-mi place, nu omor pe nimeni, nu fac niciun rău extraordinar. Așa că te voi păstra. Până când o să decid singură că-i timpul să te pun într-o cutiuță și să te închid acolo pentru cât timp vreau. Eventual te mai deschid când mi se face dor, și vreau să te pup. În rest, acolo vei locui. Dar nu te entuziasma prea tare, mai e până voi face pasul acesta.
Tind să cred că-mi place durerea, că-s ciudată în felul ăla. Pentru că probabil îmi fac rău, dar încet încet învăț să mă distanțez, să iau doar întâmplările în stare pură și-atât, niciun sentiment în plus. Cert e că-mi place să mă lovesc cu un ciocan, pentru că atunci când mă opresc este atââât de bine...
Life is short, am mai zis. Așa că profit, profit de timp pentru că timpul nu așteaptă nimic. Nu așteaptă bărbații, nu așteaptă să luăm deciziile corecte, nu așteaptă să-ți vină mintea la cap, pur și simplu timpul nu așteaptă. Iar eu am simțit rapiditatea timpului cel mai profund posibil, m-a lovit atât de rău încât nu credeam să mă mai ridic vreodată.
