Atât de mult îmi plăcuse ploaia aceea care îți udase sânii. Eram numai noi doi, abia ne întorseserăm acasă, în iubirea noastră, după o plimbare printre stelele acelea supărate din cauză de plopi fără soți, pentru că stelele pretindeau că oricine poate avea o pereche, chiar și o stea, chiar și un plop, și nu reușeau să înțeleagă cum de a fost posibil ca Eminescu să moară de unul singur.
Ploaia îți udase sânii, ai căror creștete se semețiseră, plini de curaj. Sânii tăi căutau pieptul care să-i aline, care să uite de ploaia care-i zgribulise. Sânii tăi îmi căutau de fapt zâmbetul, în același timp în care buzele mele le căutau pe ale tale.
...Te iubeam, te iubeam atât de mult pe atunci, iubire interzisă! Te căutam în toate răsăriturile de soare și în toate apusurile de soare te căutam! Și te găseam, te găseam cu părul despletit în fața ploii, cu ochii de o seninătate cumplită, și cu brațele împădurite pe după sufletul meu. Afară, numai ploaia mai răpăia ca o condamnare, sublim și șoptit. Se vedea că, după ce-și trăgea sufletul, ploaia plângea ca un recrut în cer și răpăia în continuare cenușiu, ca o mitralieră blocată...
