Te iubesc cu toate că... te-aş iubi chiar dacă...

*...să strig pretutindeni: ştiu să iubesc, fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna! Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor. Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aş cânta din nai te-aş duce într-o poiană scăldată de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi.  Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte "a fi iubit". Te iubesc pentru că mă iubeşti: aceasta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc: aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta este cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună, şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea. Poezia, zic unii, a falsificat iubirea.*

*Liviu Rebreanu, Mărturisiri.

Ia un taxi şi vino aproape...

Ia un taxi şi vino aproape... Nu ştiu dacă ţi-am spus, dar te-am îndrăgit din prima clipă. Prima atingere, cafeaua de pe malul mării, berile şi ţigările împărţite, n-am uitat nimic. Îmi revine, adeseori, în minte drumul spre plajă. Săruturile pline de dragoste, dorinţa crescândă din noi, încăpăţânarea mea, insistenţele tale la care ai renunţat la un moment dat... Parcă ieri ţi-am spus că nu vin cu tine, mi-ai întors spatele şi m-ai lăsat a nimănui, acolo, în mijlocul străzii. Privirea mea te-a urmărit, şi apoi, când te-ai întors, ţi-am şoptit că mi-a părut rău că nu am mers cu tine... Îmi aduc aminte discuţia aprinsă, cearta de pe trotuar. Te-ai supărat, m-am enervat. Ai plecat să mai bei, am plecat să-ncerc să dorm. A doua zi m-ai sunat. Nu credeam c-ai s-o mai faci. Ne-am întâlnit. Ţi-am şoptit din nou că-mi pare rău. Te-am pupat frumos şi ai plecat spre casă.

A  trecut ceva timp de-atunci, mie încă îmi pare rău. Deşi lucrurile s-au îndreptat, sunt a ta şi te iubesc, încă-mi pare rău. Am crezut în tine de la început, am văzut în privirea ta că eşti un bărbat bun şi-ai să mă faci fericită. Am fost o scorpie, te-ai îndrăgostit de mine şi încă mă chinui să înţeleg de ce, cum...Ţi-am spus că-s genul de gagică care lasă urme, şi te-ai convins. Mi-ai spus că sunt sfârşitul tău...

Ce dor mi-e de tine, acuma târziu. Cât pot să te iubesc, numai eu ştiu. Te rog, ia un taxi şi vino aproape... 

*Îţi mulţumesc.

Fără *adio*-i mai frumos...

Lasă-mă să-mi plâng durerea. Să-mi arăt sufletul sfâşiat, sângerând, lumii întregi. Lasă lumea să fie părtaşă la dureroasa-mi distrugere. Vreau să vadă toţi cum mi-am pierdut sufletul, să nu mai fiu întrebată dacă iubesc, dacă simt, dacă trăiesc... Încep să fiu din ce în ce mai aproape de inevitabila-ţi plecare. Nu pentru totdeauna, te mai întorci, dar nu o să-mi fi alături ca până acum, nu vei mai fi al meu pe deplin. Vei fi undeva în ţările veşnic calde, vei călca pe plaje necunoscute, sălbatice. Sau vei alerga în căutarea vreunui animal ciudăţel prin junglele străine şi necunoscute mie.
Îmi privesc palmele. Văd cum carnea se desprinde de oase, lăsându-le albe şi pure. Nu simt durere, ceva de-un verde aprins se scurge. Nu ştiu ce e. Probabil iarba de pe păşunile alpine mi s-a strecurat în mâini şi acum curge, încercând să te înlănţuie. În piept am o gaură, dacă te uiţi vei vedea prin mine. Acolo am avut inima, care e mică, fără viaţă, de un albastru infinit, nemărginit. Adăpostea cândva măreţia cerului şi nesfârşitul ocean. Picioarele-mi sunt măcinate uşor, în urma lor rămâne portocaliul aprins al soarelui, care mă arde. 
Suflet nu mai am. Ţi-am dăruit ţie ultima bucată din el, iar tu îl vei plimba şi-i vei arăta necunoscutul continentului străin şi nou. Îi vei povesti, îl vei iubi, îl vei trata ca pe mine, vei face dragoste cu el. Şi când te vei întoarce, pentru puţin timp, ne vom întâlni şi-mi vei povesti şi mie, la rându-mi, cum e în depărtările mult visate şi imaginate. 
Plâng cu toată fiinţa mea, dar tu eşti prea orb ca să vezi. Şi dacă ai vedea, tot nu ai face nimic, ai dispărea. Pentru că e mai uşor aşa. În felul acesta despărţirea va fi mai uşoară. Dar tu singur ai spus că te vei întoarce. *Când?* e întrebarea mea. Nici măcar tu nu ai un răspuns. Sau dacă îl ai, îl păstrezi pentru tine, ca pe un secret bine păzit. Să ştii că eu voi fi mereu aici, te voi aştepta. Vei fi propriul meu Robert Kincaid, ţi-am mai spus.. 
Acum, lasă-mă doar să-mi plâng durerea, ia-mi ultima bucată din suflet şi du-te... Sperăm la o despărţire (provizorie, ce-i drept) uşoară, fără lacrimi vizibile şi fără promisiuni imposibile. O despărţire şi-atât. O despărţire fără *adio*....

Şi eu te aştept...

Miros a tine. Parfumul tău m-a învăluit şi mă ţine strâns în braţe. Te port în inimă şi-n gând. Palmele mele, care te-au mângâiat tandru, frumos, sunt parte din tine, îţi poartă parfumul care mă readuce la viaţă. Închid ochii şi-ţi simt buzele muşcându-mi gâtul, îţi simt mâinile înfipte în părul meu, îţi simt pielea fină lipită de sânii mei care parcă tânjesc după atingerea ta tandră dar în acelaşi timp brutală. 
Te voiam de atâta timp, îmi imaginasem nopţi la rând cum e să fac dragoste cu tine, felul în care iubeşti corpul unei femei dătător de căldură şi pasiune... Acum am aflat. Nu pe deplin, dar am savurat fiecare atingere fugară sau nu, fiecare mângâiere. Dar, ce-i drept, nu am aflat aşa cum aş fi vrut, ci doar secvenţe, fragmente de contopire a două trupuri într-unul singur.
Mă înnebuneşti. Mă faci să uit de mine. Mă pierd complet în braţele tale.Te las să faci ce vrei din mine, să mă iubeşti, să mă doreşti, să mă ai, să mă învineţeşti dacă-ţi face plăcere. Eşti un bărbat hotărât, îmi place asta. Mi-a plăcut de când te-am cunoscut. Şi felul în care puneai mâna pe mine, felul în care-mi atingeai mâinile sau umerii... simţeam că mă topesc. Numai uitându-te la mine şi mă pierdeam. 
Uniunea trupurilor noastre, la poale de munte cu zăpadă proaspăt căzută... Sărutările tale violente dar în acelaşi timp pasionale, tandre, felul în care mă trăgeai de păr pentru a-mi expune gâtul numai bun de  muşcat, mâinile tale sub a căror forţă sânii mei erau modelaţi cu putere şi dorinţă, barba ta nerasă care mă gâdila şi înţepa... 
Parfumul tău se evaporă prin pielea mea. Îţi port chipul, vocea, privirea, gustul, mirosul, atingerile... Te port pe tine în mine. Te port în inima şi-n sufletul meu. Te port... Şi te iubesc.

*Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,

Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.

Douăsprezece noaptea (nu chiar), cu dor..

Mi-ar plăcea să ştiu că o să fiu prima persoană pe care o s-o vezi când ai să te-ntorci, dar ştiu prea bine că nu va fi aşa. Toţi vor vrea să te vadă, să se asigure că eşti întreg şi nevătămat, vor fi curioşi să-ţi afle aventurile. Gagicile vor sări pe tine, unele să te pupe, altele să te strângă în braţe, toate sub pretextul că vor să-ţi audă poveştile din *ţările veşnic calde*. Aşa că eu mă voi retrage când te vei repatria, tocmai pentru a nu fi călcată în picioare în aglomeraţia din jurul tău, prinsă la mijloc. Nu vreau să fiu încă o gagică în plus interesată de tine şi-atât, pentru că ştii bine că nu-s doar atât. Când îţi vei aminti de mine, ţi se va face dor, sau vei vrea pur şi simplu, să ştii că eu sunt aici, aştept un semn de la tine ca să revin în faţă. După ce se termină tărăboiul, când vei rămâne singur sau înconjurat de mai puţine persoane, sună-mă, scrie-mi, întâlneşte-mă, cheamă-mă, strigă-mă. O să aştept cu sufletul la gură un semn din partea ta, retrasă. Iar când îl voi primi, voi şti că e momentul meu, că mă vrei lângă tine şi e timpul să-ţi aud aventura adusă de la peste 50.000 km depărtare. Voi veni lângă tine şi te voi pupa, te voi ţine în braţe şi-ţi voi asculta, tăcută şi vrăjită, poveştile cu păsări călătoare, cu întinderi nesfârşite de apă, cu nisip fin şi scoici străine. 
Sper că nu vei înţelege, prin această retragere a mea, că te părăsesc, că te abandonez, că nu-mi mai pasă de tine. Ştii că nu-i adevărat, ştii prea bine. Mă retrag pentru a nu fi *încă una* pe capul tău, pentru a putea să-mi oferi doar mie timpul şi poveştile tale. Nu vreau să te împart cu alte persoane, sunt geloasă şi posesivă, cred că ţi-ai dat seama şi singur... Aşa că nu uita, când te întorci, aştept un semn, ceva, orice, şi mă vei avea. Voi fi numai a ta, pentru cât timp mă vei vrea.

*Să te-ntorci cu bine, bărbat fain..

Cu scoica mea cea mult dorită. 

Şi pregătit pentru iubire.

Ţie, dragostea mea de azi, de ieri, dintotdeauna.

Mi-e dor de tine, îmi lipseşti şi simt că nu pot să trec mai departe, nu te pot lăsa în urmă, nu mă pot desprinde de tine. Deşi a trecut destul timp, nu pot să te uit. Mă doare fiecare parte din mine atunci când mă gândesc la tine. Sunt momente în care stau întinsă în pat şi mă uit în tavan. Atunci mi-e frică să nu adorm, pentru că aş putea să te visez şi să mă trezesc plângând. 

Te-am sunat cu pretexte ieftine, am vorbit ore-n şir. Ştim amândoi că nu mai putem să o luăm de la capăt împreună, dar mie îmi e atât de dor de tine.. Fără să vreau, mă trezesc gândindu-mă la tine. În momente care n-au nicio legătură, gândul îmi zboară şi se opreşte involuntar la tine. Şi mă doare îngrozitor, vreau să se termine, dar nu. 
*ai avut 2 bărbaţi faini în viaţă* De fapt, am avut 3, tu eşti unul dintre ei. Tu eşti acela de care m-am îndrăgostit, pe care l-am iubit cu toată fiinţa mea, şi pe care îl vreau înapoi, pentru tine sunt în stare să fac orice ca să ştiu că-ţi este bine, că eşti fericit.
Mă gândesc de atâtea ori să vin să te văd, dar mi-e frică. Mi-e frică de un refuz, mi-e frică să nu mă respingi,  mi-e frică. Sunt o laşă, ştiu. Dar sunt o laşă doar când vine vorba de tine, pentru că tu eşti cel pe care îl iubesc şi o să-l iubesc. De atâtea ori iau telefonul şi mă gândesc să te sun dar dacă nu-mi răspunzi? Atunci mă gândesc la ce-i mai rău, să nu ţi se fi întâmplat ceva. Orice aş face mă duce cu gândul la tine. Sunt momente în care plâng de dorul tău, te vreau înapoi, să fi al meu, mereu. 
Te iubesc, să şti că te iubesc mai mult decât orice. Infinitul este gelos pe mine pentru iubirea ce ţi-o port. Te iubesc.

*Dragostea mea de azi, de ieri, dintotdeauna...

Pentru el.

Pentru ca-i doar al meu, are mâini minunate si buze rupte din soare iar atunci când ii spun ca-l iubesc, el imi raspunde *sa mai tai*. Pentru ca e frumos si pentru ca-l vreau pe el pentru totdeauna, nu-mi trebuie alt barbat, dar el nu ma crede. Pentru ca desi nu vrea sa recunoasca, putin putin tot ma iubeste si ii mulţumesc pentru asta. Pâna la urma pentru ca-l iubesc, si asta e tot ce conteaza.

El luna, ea soarele...

Emilian Onciu - Să ne iubim

Nopţi şi zile pline de magie, bucle negre şi gust de wiskey, soare, lună plină şi răsărit minunat. Creţul meu cu mâini de zeu, cât de dor mi-a fost de tine... R. şi L.au fugit la mare, într-un loc uitat de lume, au fost doar ei doi şi marea.Mi-aş fi dorit să fiu cu ei, să am şi eu parte de puţin din magia şi iubirea care-i înconjura, dar nu, am preferat să-i las singuri, a fost mai bine.

Luna plină le-a fost martoră la iubirea ce şi-o purtau, câmpul şi nisipul casă le-a fost, iar marea, marea le-a păstrat secretele şi iubirea ştiută doar de ei.

*Ai gust de sare* i-a şoptit L. în timp ce o săruta uşor. *Nu degeaba sunt copilul mării, creţule. Te iubesc*. Au plecat să vadă primul lor răsărit împreună, cu o sticlă de vin şi vreo 5 ţigări rămase în pachetul roşu. S-au dus, s-au tot dus, până au rămas singuri pe plaja plină de scoici. Au întins sacul de dormit şi R. s-a cuibărit în braţele zeului ei, privind împreună acel răsărit care le-a întărit iubirea şi i-a făcut mai îndrăgostiţi ca niciodată. *Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru primul răsărit din viaţa mea şi pentru că eşti cu mine. Îţi mulţumesc pentru tot* astea au fost cuvintele lui L. în timp ce priveau împreună în aceeaşi direcţie. *Te iubesc creţule, să nu uiţi niciodată. Chiar te iubesc, deşi a trecut atât de mult timp*.

R. l-a sărutat frumos, apăsat, aşa cum ştia doar ea. Încet, au scăpat de hainele incomode şi au rămas învăluiţi doar de iubire. *Ce frumoasă eşti*, i-a spus L. în timp ce o privea. Şi marea era de acord, valurile spărgându-se cu putere de malul abrupt. S-au iubit, corpurile lor au format o singură fiinţă, le-a fost atât de dor să fie împreună, şă-şi şoptească iubirea şi dorul nestins de vreme... *Aş vrea atât de mult să te înţeleg, creţule, nu-ţi imaginezi* i-a spus cu lacrimi în ochi R. Se abţinea cât de mult putea să nu plângă, nu trebuia să strice momentul sau să se lase copleşită de emoţii şi gânduri imposibile. L. a luat-o în braţe şi a sărutat-o, i-a şoptit în ureche că o iubeşte...

*Promit că o să vină şi vremea noastră, îţi jur. O să putem să ne bucurăm unul de celălalt, o să putem să fim împreună, promit.* Asta i-a spus L. iar R., naivă cum e, l-a crezut, şi o face în continuare, sperând undeva în inima ei să i se îndeplinească dorinţa şi promisiunea lui L., să devină realitate, să fie doar ei doi, nimic mai mult, să nu-i mai împiedice nimeni să-şi trăiască iubirea.

*Ştiu, creţule, că R. nu ţi-a zis, când tu i-ai mulţumit pentru răsăritul privit împreună şi pentru iubirea pe care ţi-o purta, că şi ea îţi mulţumeşte pentru că ai ales-o pe ea, şi pentru că ai fost primul care a iubit-o acolo, pe nisipul fin, pentru iubirea împlinită în faţa mării, a lunii şi a soarelui, pentru promisiunile pe care i le-ai făcut, şi pentru că o iubeşti. M-a rugat să-ţi spun asta ieri, când ne-am întâlnit la o ţigară, pe bordură, în faţa blocului.

*Dar totuşi, îţi mulţumesc pentru

tot ce am trăit împreună în cele două zile.!

A ta pentru totdeauna,

R.

Orice asemănare cu vreo persoană din viaţa reală e strict întâmplătoare.!

Cu iubire, despre iubire....

Îmi place să-mi trăiesc iubirile acolo unde se întâmplă: la mare, într-un sat uitat de lume, în orașul natal sau într-o țară faimoasă cu miros de rom. Nu contează unde. Asta pentru că atunci când încerc să scot iubirea din mediul ei, s-o aduc într-un loc nou de care ea nu aparține, de cele mai multe ori se schimbă, se alterează sentimentele, se transformă în cu totul altceva decât aș vrea să fie. Degeaba încerc să aduc iubirea de la mare, a cărei martoră a fost întinderea nesfârșită de apă și casă nisipul și cerul, în aglomerația urbană, în asfaltul plin de gropi și blocuri cenușii. Nu mai e aceeași, se pierde esența pe drum. De aceea, voi încerca să-mi las iubirea acolo unde este ea, să port cu mine doar dorul și amintirile. Voi încerca să mă bucur de ea când o întâlnesc și mă voi abține s-o rog să vină cu mine, rugând-o să mă aștepte acolo unde e, pentru că mă voi întoarce, la fel cum am făcut mereu. Iubirea deja mă cunoaște, știe că mai devreme sau mai târziu mă întorc să o reiau de unde am lăsat-o, de la malul mării sau din satul uitat de lume. Sau chiar din vestita țară cu miros de rom...

*iubire - că-i mai bună decât toate.

Dor de zeu.

Crețul meu cu mâini de zeu... Hmmm, cât de dor îmi e de tine. Ai fost lângă mine când ei m-au părăsit, când m-au abandonat fără să le pese de ceea ce simt, de faptul că sunt și eu om și am sentimente. Mi-ai întins o mână de ajutor, m-ai făcut să zâmbesc...
*ți-ai luat bluza aia pentru că seamănă cu plovărul de la V., nu?*.. Atâtea faze memorabile între noi, atâte lucruri care ne unesc dar în același timp ne despart... Ești la mama dracului, cu-a ta mândră. Nu-i fair play. Era mai drăguță relația noastră bazată pe sex și beții. Nu știu, ești dorul meu suprem, ești zeul meu, ești *beibi*....
Mai ști unde ne-am întâlnit prima oară, și cum? Ieri am fost pe acolo... era frig și urât. Dar mi-am adus aminte. Apoi am văzut locul unde ne-am despărțit, când am plecat. Și când te-am pupat... Și mi-au dat lacrimile. Fără să vreau. Mi-e atât de dor de tine, îmi lipsești de nu mai pot. Dar lasă, mergem la mare.... imediat.