Ştiu că nu ţi-e uşor, că ai mai vrea să mă muşti de buză, să mă pierd în braţele tale şi să bem o cafea neagră. Mi-e dor de tine, te iubesc. Ştiu că încă eşti al meu oarecum, aşa cum şi eu sunt a ta. Nopţi lungi, nopţi de octombrie, nopţi fără tine, nopţi goale şi sălbatice totodată.
Te-ai dat de gol, ca un ameţit ce eşti. Ca toţi bărbaţii de altfel. Ţi-ai călcat pe orgoliu şi te-a durut, dar nu ai mai putut ţine în tine adevărul. Mi-ai spus, după mult timp, că mă iubeşti, că eşti al meu şi că încă mă vrei. Speranţă, lacrimi, nervi; vreau să te muşc de umăr. Şti că mereu mă vei avea, indiferent de ce se întâmplă, mereu voi fi acolo pentru tine, mereu te vei putea refugia în braţele mele şi poţi uita de tine, de ce se întâmplă în jurul nostru.
NOI, ce cuvânt complex. Îl folosim des, cel puţin eu şi cu tine, dar oare am existat vreodată noi, noi ăia care ne iubeam şi care încălcam regulile? Da, te asigur eu că am existat şi încă mai existăm, acolo, în adâncul inimii noastre. Cum să trăiesc fără buclele tale negre, fără mâinile tale de zeu şi fără iubirea ta? Pentru ce te iubesc? Motive sunt destule, crede-mă, şi aş putea să mă apuc să ţi le înşir, dar nu are rost. Tot ce contează este că o fac. Avem atât de multe lucruri în comun, dar chestia asta nu ne ajută cu nimic din câte văd. Mă iubeşti, dar de ce o faci? Sunt doar o femeie, o femeie care, la rândul ei, te iubeşte. Te iubeşte de nu mai poate creţule. Te iubeşte aşa cum eşti, aiurit, zăpăcit şi inocent, nebun şi beţiv, creţ cu mâini de zeu, copilăros şi adorabil. Dar am un motiv şi pentru care nu te iubesc: că eşti al dracului de departe. Şi asta mă omoară încet, dar sigur. Şi pentru lucrul ăsta te urăsc de nu-ţi imaginezi. Dar până la urmă, sunt mai multe motive pro, aşa că tot te iubesc, doar eşti creţul care-mi bântuie visele şi fanteziile, nu? Eşti bărbatul pentru care eu mereu voi fi
"baby", indiferent de ceea ce va fi între noi.
*Să şti hun că niciodată nu te-am putut minţi şi nici acum nu o pot face şi.. da, ştiu că mă iubeşti la fel de mult, sau poate chiar mai mult decât o fac eu.
Ăsta-i EGOISM, ştiu.
Pentru atunci când o aventură de-o noapte se transformă într-o aventură de-o viaţă. A început cu un sărut într-o cameră cu prea mulţi oameni, oameni ce aveau fiecare filmul lui, pe care nu-i interesa ce se-ntâmplă în jurul lor, care erau parcă drogaţi de cei din faţa lor, de cei care cântă, mai exact Luna Amară. S-a terminat cu un "bună dimineaţa" spus parcă cu prea multă dragoste. Sau a început poate cu "mi-e frig, dă-mi mâna" şi s-a terminat cu "ne vedem pe seară" Sau a început cu "mi-e frig, am spatele gol" şi s-a terminat cu "eşti bine, e totul în regulă?
