R. şi-ai ei iubiţi pierduţi..

Mergea singură, cu ţigara între buze şi cu floarea în păr. Într-un timp purta doar flori galbene, acum o văd cu flori roşii. Avea unghiile date cu ojă verde. Era frumoasă. Dar oare cât dureaze frumuseţea ei, fericirea ei?
*Veşnic. Nu există moment în care să nu zâmbesc, să nu port o floare în păr.*

O vezi şi te fascinează. E hippioata aia mică, care zâmbeşte şi se bucură, care fumează pe ascuns şi îţi fură berea din mână ca apoi să îţi înapoieze o sticlă la fel de goală ca tine. În fiecare loc din lume există câte o *chestie* de genul ăsta, cum îi spun unii. La noi aici, i se spune simplu: R. E simplă povestea ei:
Vrea să plece în Rusia, să vadă Tibetul şi să meargă cu Transsiberianul. E ecologistă, fumează Winchester în exces poate şi îşi vopseşte unghiile de la picioare. După o pauză destul de lungă poartă iar flori în păr. Iubeşte animalele, se joacă cu câinii maidanezi. Are multe brăţări la mâna dreaptă şi 3 coliere la gat: un vultur de la un EL, un colier verde şi semnul păcii.
Simplu, nu?

Dar are o problemă, o problemă majoră pot spune: şi-a pierdut sufletul. Defapt i-a fost furat de doi oameni, amândoi frumoşi şi îndepăraţi. Primul este acel EL de la care are vulturul, care s-a înrolat în armată, şi-acum e în Afganistan. I-a furat o parte din suflet în urmă cu aproximativ 2 ani, şi de-atunci ea se gândeşte într-una la el. Îi spune Domnul T. şi crede că este prima ei iubire. Celălalt, este creţ şi are mâini de zeu. El i-a furat partea rămasă de suflet acum aproximativ un an. R. îl iubeşte în felul ei, spune despre el că este zeul ei.
Pe amândoi îi iubeşte şi îi poartă în carcasa sufletului pierdut. Vara asta vrea să.. vrea multe.

Pictor falsând sub duş de nuanţe

Verde, roşu, negru,
galben, albastru,
verde, roşu, negru,
galben,
albastru..

Realizez că-s doar o imagine pe pânza ta,
dar de ce trebuie să mă murdăreşti?
De ce să-mi faci părul verde
iar mâinile albastre?

Am înţeles că am ochii roşii,
gâtul negru iar corpul..
Nici nu cred că mai am corp.

Eşti o brută.!
De ce să nu mai am
brăţări la mâna dreaptă?
Unde mi-au dispărut eşarfele;
vulturul lui unde-i?

-Eşti amuzantă, să ştii.
Nu te prea doare că ai alte culori,
ţie îţi pasă de brăţări, de prostii.
Chestiile tale sunt irelevante pentru
ce vreau eu să fac,
să scot în evidenţă.
Dă-le dracu', n-ai nevoie de ele.

- Ahh, să te duci în mă-ta cu tot cu desenele tale,
dă-mi sticla de whiskey.
Te urăsc, îmi vine să-ţi sparg sticla în cap.
Tu chiar nu înţelegi că brăţările,
vulturul, eşarfele,
făceau parte din mine?
Ele mă făceau individuală,
ele erau
*eu*....

Halucinaţie. Trei..

*Şi totuşi.. dacă mi-aş fi bagat minţile în cap era cu totul altfel.*

E seară, R. şi cu cei doi erau într-o cameră unde fumul de ţigară plutea dens deasupra lor. Întuneric, pat dezordonat şi mult testosteron în aer.

-Pro sau contra?

-Pro. Tu?

-Ma abţin. Dar tu?

-Dacă el a zis pro, şi eu tot pro.

-No futui. Ok.

Simplu. Hainele încep sa părăsească trupurile încinse ale celor 3. Se săruta pe rând, cu amândoi. Se muşcă de gât, de sfârcuri şi de buze.

E golită de sentimente, de haine, de caracter. E goală, tristă, şi dominată.

*Ce greu îmi e să transpun sentimentele pe foaie.. Tot ceea ce s-a întâmplat. Imposibil aproape.

Nu, gata. Mă opresc, nu pot înşira ce s-a petrecut în noaptea aceea, într-un pat străin dintr-un oraş uitat de lume şi de vreme.*

R.

Sub sau peste droguri?

E singură şi goală. Atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară. În ultimele zile parcă a înnebunit, parcă s-a transformat într-o altă persoană. Defapt nu. Parcă a avansat în nebunia ei, în felul ei hippie.
Da, asta e. Până acum se rezuma la bluzele ei vaporoase, pline de flori. La brăţările colorate şi la medalioanele de la gât, fiecare primit şi reprezentând câte ceva. Se rezuma la cd-ul cu The Doors primit şi la cărţile păfuite pe care le citea.
Acum.. Hehe.. Acum s-a schimbat. WInchesteru' l-a înlocuit. Paginile cărţilor nu le mai citeşte, le fumează. Formaţiei The Doors li s-au alăturat Beatles-ii, Janis Joplin.

Seară, martie 7, 1900 şi ceva.
E cu el, prietenul care a ajutat-o mereu şi a înţeles-o, a iubit-o în felul lui.
Stau amândoi pe jos şi-şi pasează jointul.
Fumul gros pluteşte în cameră, iar pe fundal se aude Janis Joplin.
Cântă la chitară şi râd.
El îşi dă jos tricoul, îi e cald.
Ea începe să danseze prin cameră.
În scurt timp rămâne goală.
Se sărută.
Mercedes Benz, Janis Joplin.
Fac dragoste pe covorul ros de vreme.

Altă seară, aceeaşi casă, acelaşi an.
LSD-ul îşi face simţit efectul.
E atât de binee, libertateee.
Fug prin casă, dezbrăcaţi.
Cade, iar el se aruncă peste ea, începe s-o sărute.

L.A. Woman, The Doors.

Răspuns.

Pentru că îi iubim, şi doar un bărbat ar gândi că acest lucru necesită explicaţie.

O fotografie numai pentru noi doi.

Ăsta-i scopul pentru care mă aflu aici,
pe acest pământ, în acest moment.
Nu ca să călătoresc
sau să fotografiez,
ci ca să te iubesc.
Am căzut de pe marginea unui mal uriaş şi înalt,
undeva înapoi în timp,
într-un interval de mai mulţi ani
decât cei pe care i-am trăit
în această viaţă.
Şi, în toţi acei ani,m-am îndreptat,
în căderea mea,
spre tine.

Cred că suntem amândoi
înlăuntrul unei alte fiinţe pe care
am creat-o noi şi care se numeşte NOI.
Defapt nu suntem înlăuntrul acelei fiinţe.
Suntem chiar acea fiinţă.
Ne-am pierdut pe noi înşine
şi am născut ceva nou,
ceva ce există doar
ca o contopire a noastră,
a amândurora.

Agonie

Am câştigat, javră.!

Beznă.
Ceaţă. Alb. Întuneric.


Îmi este smulsă sticla din mână. Apoi sunt târâtă şi aşezată pe pat.
Pat.
Ştiu că sunt în pat pentru că recunosc salteaua. Nu pot să deschid ochii, sunt prea beată. Sunt, în sfârşit, beată.! Dacă aş avea putere aş râde. Mai aud nişte paşi, bocănituri, apoi simt cum cineva mă dezbracă. Nu mă pot mişca, aşa că are ceva de lucru. Câtva timp nu mai aud nimic.
Linişte.
Aţipesc şi mă trezesc doar cu auzul. Ochii au o tonă iar corpul cred că este mort de-a binelea. Simt mâini pe sâni. Sunt pipăită peste tot dar nu mă pot mişca, nu pot nici măcar să văd de către cine. Se învârte întunericul cu mine. Nu-mi vine să vomit, doar că nu mai sunt eu. Cineva îmi depărtează picioarele. Apoi începe să se bâţâie tot patul. Şi cu odată cu el. Pricep mai greu că sunt violată. Oricum, nu simt mare lucru, nu ştiu câţi sunt. Într-un târziu, după ce mai aţipesc de vreo două ori, recunosc mirosul lui Bogdan. Să-l ia dracu.! Măcar s-o facă mai discret, să mă lase să dorm.

Îl revăd după vreo 3 zile.
-Fain viol, nu?
-Nu mai fi ironică, nu-ţi stă bine, şti asta.
-Hai mă, mă laşi? Deci zi, sunt bună şi aşa, beată, nu?
-Iubi, încetează.
-Pa.


Niciodată nu l-am suferit pe Bogdan. Era cântăreţ de muzică jazz. Era cel mai cunoscut, toţi de la teatru îl ştiau, mai avea tangenţe şi cu actoria. Terminase facultatea de regie şi conservatorul. Le făcuse-n paralel. Pe mine m-a atras, dar nu-mi doream să fiu încă una cu care s-a culcat, înc-o actriţă agăţată de braţul lui.
De mică eram ironică şi neînţeleasă. Cât despre Bogdan, degeaba m-am căsătorit cu el, nu l-am iubit. Şi-n plus, el niciodată n-a fost al meu, nu a fost nici măcar al lui. Mă-nşela, am divorţat.

De ce dracului ai reapărut în viaţa mea? Nu te mai leagă nimic de mine, s-a dus de mult tânăra care stătea la câte-o bere prin cafenele frecventate de artişti, care apărea în unele seri alături de vre-un Rembrandt sau de vre-un Jim Morrison care o purta pe culmile cele mai înalte ale orgasmului, care o făcea să se simtă femeie. Ei ştiau s-o iubească, şi doar pentru scurte durate.


Ploaie.
Străzi pustii.
Nu despre artă şi vise;
Nu despre realităţi care făceau muzica să tacă
şi înăbuşeau visele.

Pentru serile de odinioară, cu muzică îndepărtată.

Şti, e un tip, undeva departe.
Şi am fost cu el.
S-a îndrăgostit de mine şi eu l-am iubit nebuneşte.
Dupaia mi-a dat un mesaj şi ne-am despărţit.
El încă ţine la mine, deşi nu prea recunoaşte, orgoliul e de vină.
Eu îl iubesc, mă face să vreau să fiu un om mai bun.

Într-o lume a îndoielii,
o asemea certitudine nu se iveşte
decât o dată,
o singură dată,
oricâte vieţi ai avea de trăit.

Unde?

Iarnă.

E al dracului de frig.

Mi-a îngheţat mâna pe ţigară.

Sunt în Sibiu.

Mă plimb, e 9 dimineaţa.

Ce mama naibii să faci la ora aia acolo?

Mă urc într-un bus.

Deschid cartea, mă apuc să citesc.

Memoriile unei gheişe - Arthur Golden

E 10 dimineaţa.

Am ajuns din nou în Braşov.

Mi-e foarte somn şi-s obosită răăău.

Am chef de-o cafea.

Îmi aprind o ţigară.

Deschid televizorul.

În gura presei - Mircea Badea.

Poveste din secolul XIX

Secolul XIX. Ea era din Volgograd, el din Sankt Petersburg . Ea avea 16 ani, el era soldat, avea 27. S-au întâlnit întâmplător, în Moscova. Au petrecut împreună mai multe zile, luni chiar. Ajunseseră să respire împreună, să nu poată supravieţui unul fără altul. S-au îndrăgostit iremediabil unul de celălalt, s-au căsătorit.

E vară, cald.

De mult am vrut să scriu ceva legat de Rusia.

Poliţie.

El e luat pe sus, fără un cuvânt.

Ea plânge.

E aruncat într-o închisoare, timp de 4 ani stă închis.

Undeva în munţi, probabil Tibet.

Reuşeşte să scape.

Noroc cu războiul c-a evadat şi el..

A trecut mult de-atunci.

Soldatul nostru a devenit bunic, le citeşte poveşti nepoţeilor curioşi.

Le povesteşte cum era-n armată, în război, în închisoare..

N-au ei de unde să ştie, au trecut vremurile alea.

El tânjeşte după vremurile de altădată, după nevasta care era studentă..

Îi e dor de vremea în care era soldat, în care purta puşca cu lunetă pe umăr.

Domule T...