Îmi privesc palmele. Văd cum carnea se desprinde de oase, lăsându-le albe şi pure. Nu simt durere, ceva de-un verde aprins se scurge. Nu ştiu ce e. Probabil iarba de pe păşunile alpine mi s-a strecurat în mâini şi acum curge, încercând să te înlănţuie. În piept am o gaură, dacă te uiţi vei vedea prin mine. Acolo am avut inima, care e mică, fără viaţă, de un albastru infinit, nemărginit. Adăpostea cândva măreţia cerului şi nesfârşitul ocean. Picioarele-mi sunt măcinate uşor, în urma lor rămâne portocaliul aprins al soarelui, care mă arde.
Suflet nu mai am. Ţi-am dăruit ţie ultima bucată din el, iar tu îl vei plimba şi-i vei arăta necunoscutul continentului străin şi nou. Îi vei povesti, îl vei iubi, îl vei trata ca pe mine, vei face dragoste cu el. Şi când te vei întoarce, pentru puţin timp, ne vom întâlni şi-mi vei povesti şi mie, la rându-mi, cum e în depărtările mult visate şi imaginate.
Plâng cu toată fiinţa mea, dar tu eşti prea orb ca să vezi. Şi dacă ai vedea, tot nu ai face nimic, ai dispărea. Pentru că e mai uşor aşa. În felul acesta despărţirea va fi mai uşoară. Dar tu singur ai spus că te vei întoarce. *Când?* e întrebarea mea. Nici măcar tu nu ai un răspuns. Sau dacă îl ai, îl păstrezi pentru tine, ca pe un secret bine păzit. Să ştii că eu voi fi mereu aici, te voi aştepta. Vei fi propriul meu Robert Kincaid, ţi-am mai spus..
Acum, lasă-mă doar să-mi plâng durerea, ia-mi ultima bucată din suflet şi du-te... Sperăm la o despărţire (provizorie, ce-i drept) uşoară, fără lacrimi vizibile şi fără promisiuni imposibile. O despărţire şi-atât. O despărţire fără *adio*....
