Renunţ.

Renunţ la.. Renunţ la mine.
Şi mă abandonez în braţele tale.
Mă las în voia sorţii,
mă las ţie pe de-a-ntregul.

Dacă aş fi o lună, aş fi mai.
Dacă aş putea, te-aş lăsa să pleci.
Aş vrea să trăiesc
pe cont propriu.

Vreau să fiu Venus,
Să mă numesc Maya; sau Mara.
Vreau să am un melc, o oaie
şi pe tine mereu.

Renunţ la.. Renunţ la tine.
Şi încerc să te uit.
Îmi cumpăr ţigări deşi nu mai am
cu cine să le împart;
şi le fumez singură, dar le fumez.

Albastru nemărginit, infinit...

Şi până la urmă, de ce să fie supărata, tristă, abătută? Doar să-i dea apă la moară nu merită. Au trecut vreo 5-6 zile în care era foarte ruptă, nu-l putea lăsa, dar acum totu-i bine, zâmbeşte, râde, nu mai e dependentă de el. Nu în halul în care era înainte.
*probabil că dacă nu era ciudat, aşa ca mine, nu-l alegeam.* Nu înţelege un singur lucru: de ce naiba nu poate s-o lase, nu poate să renunţe la ea? E inconştient, ştie că-i face rău, dar continuă. Continuă pentru că oarecum îi face bine, se simte protejat, îi oferă siguranţa aia ciudata, care o înţeleg prea puţini. Şi ea nu are tăria să-l lase, să-i spună că vrea s-o uite, să nu mai existe pentru ea.
*de ce să fiu tristă când am aşa oameni frumoşi în jurul meu? Nu merită.*
Nu mulţi au înţeles ce vroia sa spună cu chestia asta, dar un EL a înţeles-o, şi i-a zâmbit. A pupat-o pe frunte şi a ajutat-o să se ridice, i-a spus aşa: poate începe orice cu un gest în formă de zâmbet, cu o mişcare în formă de aripă, cu un pup în formă de sărut. Contează în continuare zborul, adică prietenia şi iubirea. Putem zbura.!
E din nou hippioata aia mică, care vrea să renunţe la droguri dar nu poate, care are un Winchester între buze şi-o floare în păr. Care se ataşează de oameni mult mai mari, care o iubesc.

Summer and...

Vara asa am să mă-ndrăgostesc. Mhm, de câte zeci de mii de ori ai spus chestia asta până acum? E vară, un punct în plus sa dormi muuult la prânz, să chiuleşti de la şcoală pe motiv că *mă doare capul, şi pur şi simplu n-am chef*, să pierzi nopţile prin nuştiu ce bar şi să cunoşti un tip de care să rămăi legată o vară şi-o toamnă întreagă, să bagi pastile cu pumnul ca să nu-ţi mai simţi capul muuult prea apăsător pe umeri.
Începuse cam aşa: vezi ce păţeşti dacă ieşi la o bere în X? Dai peste o tipă care-i complet pe lângă subiect şi aberează şi ea acolo, staţi pe-o bancă şi vedeţi răsăritul împreună, te îndrăgosteşti de ea şi va împletiţi o relaţie de mai bine de doi ani. Concluzia: nu mai ieşi la bere în viaţa ta.
Dar pun pariu că şi vara asta vei face cam tot aşa. Defapt, ai făcut-o deja doar că nu ai mai ieşit la nicio bere.Ai cunoscut-o complet altcumva, dar cam tot aceeaşi poveste, cu unele diferenţe. Adevărul e că ţi-e dor de tipa aia, ţi-e dor de nopţile pierdute cu ea, de ţigările fumate-n doi, de dimineţile dormite până la prânz cu ea alături, de durerile sfâşietoare de cap.
Ţi-e dor de toate astea, deşi spui că nu, că-i doar o iluzie de-a mea.

Perete.

Despre el, un simplu fotograf, ultimul cowboy rămas:
Avea părul lung, zâmbea mereu.
Sau poate doar când era cu mine; încă nu mi-am dat seama.
Nu ne-am spus niciodata *te iubesc* sau mai ştiu eu ce.
Pur şi simplu ne-am lăsat purtaţi de val.
Şi am ajuns mai departe decât mi-am imaginat.
M-a întrebat dacă am iubit vreodată, i-am răspuns că da; şi el a făcut la fel.
Dacă îl întrebam de ce zâmbeşte, se uita la mine şi apoi mă săruta.
Mă lăsa să înţeleg ce vroiam eu.
Vom face dragoste pe munţii Tibetului şi vom bea coniac pe balcoanele din Paris,
în Rusia vom privi cum urmele războaielor s-au întipărit adânc în zidurile oraşelor,
în primele adieri ale dimineţii.
Ai fost un vis sau oare chiar m-ai ţinut în braţe şi mi-ai zâmbit?
Tind să cred că ai existat cu adevărat, am dovezi şi te cred...
Vreau să te fotografiez aşa cum arăţi în dimineaţa asta, sălbatică şi naturală, pură şi inocentă.