De ce oare în unele momente este îngrozitor de rău, ca apoi, în altele, să fie al dracului de bine? Poate pentru a ne scoate din monotonie, nu știu. De ce în ultimul timp mă gândesc într-una la zeul meu, la crețul care are buze cu gust de whiskey și la tot ce-a fost bine înainte? La ceea ce am fost, și poate o să mai fiu.
Nu mi-e bine. Poate că niciodată nu mi-a fost mai rău decât acum. Mă încearcă un dor imens, neimaginabil, de mine. De mine cea de dinainte. De mine cea care pierdea nopțile cu zeul ei. De mine cea care fugea prin țară, cu rucsacul în spate și eșarfe colorate la gât. De mine cea cu brățări multe. Dor de mine cea care ieșea la bere și pierdea noțiunea timpului. De mine cea care vorbea despre vrute și nevrute, despre tot ce-i trecea prin cap, la o bere. De mine cea care oferea o vorbă bună în schimbul a nimic. De mine, de mine și-atât...
