Demult...

Ia-ți muzica, sentimentele și pleacă. Îți dau drumul, te las să pleci. Acum ești liber să îți iei zborul în neant, te poți despărți de mine definitiv. Sunt pregătită. Cred.!
Poate o să ne hotărâm la *scurta despărțire de o viață*, n-avem de unde să știm. Timpul va decide totul, va închide răni sau poate va prelungi momentul decisiv, sfârșitul inevitabil.
Trecuseră 9 luni de când am dormit împreună, de când ne-am văzut. Apoi mi-a trebuit să te caut să te văd, să te simt...
*Înainte eu te căutam, eram insistent. Acum tu ești*. Așa mi-ai spus, dar ști bine că nu e adevărat, încerci doar să mă protejezi. Eu am fost mereu cea care nu putea sta fără tine, cea insistentă. Nu ești tu ăla prea iubăreț, ăla care e vinovat de cum mă simt. Eu sunt aia care a pus sentimente în ceva imposibil.
Și dacă aș dispărea mâine, ți-ar fi dor de mine? Ți-aș lipsi? S-ar putea, în cel mai bun caz, să te gândești la mine în momentele în care ai fi singur și ai fuma o țigară, pe muzica lui Olărașu. N-am de unde să știu, cert e că mi-e dor de tine, te vreau. Nu-i iubire, e altceva, e ceva ce mă dă peste cap și-mi fute inima și creierul.

*În brațele niciunui bărbat
nu m-am simțit cum mă simt
când sunt cu tine. Asta,
poate, ar trebui să-ți dea de gândit.
Zeule.!