duminică, ianuarie 23

Timp.


Și-ajungem, mereu, să ne lege un nenorocit de ceas care, probabil, ne măsoară timpul rămas. N-avem de unde să știm, până nu se va întâmpla ruperea definitivă, poate. Nu e bine ce facem zeule, chiar tu ai spus-o și sunt conștientă. Dar cine mama naibii crezi că-ți poate rezista? Cine se poate abține când te vede? Nu știu cât o să mai putem rezista în ritmul ăsta, cert e că observ că niciunul din noi nu dă semne de retragere, sau ceea ce ar trebui să fie semne, sunt niște gesturi mult prea mici și nepotrivite. Sunt gesturi care, undeva, în mare, lasă o urmă de dorință de separare, dar nu destul încât să și luăm o decizie. De aceea, zeule, vom continua așa, până la un punct. Punct care nu se știe nici unde e, nici cum arată.

5 comentarii:

Alter Ego spunea...

Interesata povestea...Genial blog!:)

ツRalu spunea...

Îți mulțumesc. Interesant este că la nici o oră după ce-am scris, s-a terminat totul, am aflat unde e puntcul final și cum arată. Și e al dracului de dureros

Anonim spunea...

scrii frumos. iti imbraci iubirea, speranta si durerea in poezie...imi pare rau ca suferi. nu esti nici prima nici ultima:)ar trebui totusi sa te gandesti si la cei afectati de lirismul actiunilor tale. iti urez zile senine:)

Deiutza spunea...

waw.. imi pare rau puiule

ツRalu spunea...

@Deiu: o să fie bine, întotdeauna e. Zeii sunt de vină, știm bine asta amândouă cred.