joi, mai 20

Albastru nemărginit, infinit...


Şi până la urmă, de ce să fie supărata, tristă, abătută? Doar să-i dea apă la moară nu merită. Au trecut vreo 5-6 zile în care era foarte ruptă, nu-l putea lăsa, dar acum totu-i bine, zâmbeşte, râde, nu mai e dependentă de el. Nu în halul în care era înainte.
*probabil că dacă nu era ciudat, aşa ca mine, nu-l alegeam.* Nu înţelege un singur lucru: de ce naiba nu poate s-o lase, nu poate să renunţe la ea? E inconştient, ştie că-i face rău, dar continuă. Continuă pentru că oarecum îi face bine, se simte protejat, îi oferă siguranţa aia ciudata, care o înţeleg prea puţini. Şi ea nu are tăria să-l lase, să-i spună că vrea s-o uite, să nu mai existe pentru ea.
*de ce să fiu tristă când am aşa oameni frumoşi în jurul meu? Nu merită.*
Nu mulţi au înţeles ce vroia sa spună cu chestia asta, dar un EL a înţeles-o, şi i-a zâmbit. A pupat-o pe frunte şi a ajutat-o să se ridice, i-a spus aşa: poate începe orice cu un gest în formă de zâmbet, cu o mişcare în formă de aripă, cu un pup în formă de sărut. Contează în continuare zborul, adică prietenia şi iubirea. Putem zbura.!
E din nou hippioata aia mică, care vrea să renunţe la droguri dar nu poate, care are un Winchester între buze şi-o floare în păr. Care se ataşează de oameni mult mai mari, care o iubesc.

Niciun comentariu: