Pentru el.

Pentru ca-i doar al meu, are mâini minunate si buze rupte din soare iar atunci când ii spun ca-l iubesc, el imi raspunde *sa mai tai*. Pentru ca e frumos si pentru ca-l vreau pe el pentru totdeauna, nu-mi trebuie alt barbat, dar el nu ma crede. Pentru ca desi nu vrea sa recunoasca, putin putin tot ma iubeste si ii mulţumesc pentru asta. Pâna la urma pentru ca-l iubesc, si asta e tot ce conteaza.

El luna, ea soarele...

Emilian Onciu - Să ne iubim

Nopţi şi zile pline de magie, bucle negre şi gust de wiskey, soare, lună plină şi răsărit minunat. Creţul meu cu mâini de zeu, cât de dor mi-a fost de tine... R. şi L.au fugit la mare, într-un loc uitat de lume, au fost doar ei doi şi marea.Mi-aş fi dorit să fiu cu ei, să am şi eu parte de puţin din magia şi iubirea care-i înconjura, dar nu, am preferat să-i las singuri, a fost mai bine.

Luna plină le-a fost martoră la iubirea ce şi-o purtau, câmpul şi nisipul casă le-a fost, iar marea, marea le-a păstrat secretele şi iubirea ştiută doar de ei.

*Ai gust de sare* i-a şoptit L. în timp ce o săruta uşor. *Nu degeaba sunt copilul mării, creţule. Te iubesc*. Au plecat să vadă primul lor răsărit împreună, cu o sticlă de vin şi vreo 5 ţigări rămase în pachetul roşu. S-au dus, s-au tot dus, până au rămas singuri pe plaja plină de scoici. Au întins sacul de dormit şi R. s-a cuibărit în braţele zeului ei, privind împreună acel răsărit care le-a întărit iubirea şi i-a făcut mai îndrăgostiţi ca niciodată. *Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru primul răsărit din viaţa mea şi pentru că eşti cu mine. Îţi mulţumesc pentru tot* astea au fost cuvintele lui L. în timp ce priveau împreună în aceeaşi direcţie. *Te iubesc creţule, să nu uiţi niciodată. Chiar te iubesc, deşi a trecut atât de mult timp*.

R. l-a sărutat frumos, apăsat, aşa cum ştia doar ea. Încet, au scăpat de hainele incomode şi au rămas învăluiţi doar de iubire. *Ce frumoasă eşti*, i-a spus L. în timp ce o privea. Şi marea era de acord, valurile spărgându-se cu putere de malul abrupt. S-au iubit, corpurile lor au format o singură fiinţă, le-a fost atât de dor să fie împreună, şă-şi şoptească iubirea şi dorul nestins de vreme... *Aş vrea atât de mult să te înţeleg, creţule, nu-ţi imaginezi* i-a spus cu lacrimi în ochi R. Se abţinea cât de mult putea să nu plângă, nu trebuia să strice momentul sau să se lase copleşită de emoţii şi gânduri imposibile. L. a luat-o în braţe şi a sărutat-o, i-a şoptit în ureche că o iubeşte...

*Promit că o să vină şi vremea noastră, îţi jur. O să putem să ne bucurăm unul de celălalt, o să putem să fim împreună, promit.* Asta i-a spus L. iar R., naivă cum e, l-a crezut, şi o face în continuare, sperând undeva în inima ei să i se îndeplinească dorinţa şi promisiunea lui L., să devină realitate, să fie doar ei doi, nimic mai mult, să nu-i mai împiedice nimeni să-şi trăiască iubirea.

*Ştiu, creţule, că R. nu ţi-a zis, când tu i-ai mulţumit pentru răsăritul privit împreună şi pentru iubirea pe care ţi-o purta, că şi ea îţi mulţumeşte pentru că ai ales-o pe ea, şi pentru că ai fost primul care a iubit-o acolo, pe nisipul fin, pentru iubirea împlinită în faţa mării, a lunii şi a soarelui, pentru promisiunile pe care i le-ai făcut, şi pentru că o iubeşti. M-a rugat să-ţi spun asta ieri, când ne-am întâlnit la o ţigară, pe bordură, în faţa blocului.

*Dar totuşi, îţi mulţumesc pentru

tot ce am trăit împreună în cele două zile.!

A ta pentru totdeauna,

R.

Orice asemănare cu vreo persoană din viaţa reală e strict întâmplătoare.!

Cu iubire, despre iubire....

Îmi place să-mi trăiesc iubirile acolo unde se întâmplă: la mare, într-un sat uitat de lume, în orașul natal sau într-o țară faimoasă cu miros de rom. Nu contează unde. Asta pentru că atunci când încerc să scot iubirea din mediul ei, s-o aduc într-un loc nou de care ea nu aparține, de cele mai multe ori se schimbă, se alterează sentimentele, se transformă în cu totul altceva decât aș vrea să fie. Degeaba încerc să aduc iubirea de la mare, a cărei martoră a fost întinderea nesfârșită de apă și casă nisipul și cerul, în aglomerația urbană, în asfaltul plin de gropi și blocuri cenușii. Nu mai e aceeași, se pierde esența pe drum. De aceea, voi încerca să-mi las iubirea acolo unde este ea, să port cu mine doar dorul și amintirile. Voi încerca să mă bucur de ea când o întâlnesc și mă voi abține s-o rog să vină cu mine, rugând-o să mă aștepte acolo unde e, pentru că mă voi întoarce, la fel cum am făcut mereu. Iubirea deja mă cunoaște, știe că mai devreme sau mai târziu mă întorc să o reiau de unde am lăsat-o, de la malul mării sau din satul uitat de lume. Sau chiar din vestita țară cu miros de rom...

*iubire - că-i mai bună decât toate.

Dor de zeu.

Crețul meu cu mâini de zeu... Hmmm, cât de dor îmi e de tine. Ai fost lângă mine când ei m-au părăsit, când m-au abandonat fără să le pese de ceea ce simt, de faptul că sunt și eu om și am sentimente. Mi-ai întins o mână de ajutor, m-ai făcut să zâmbesc...
*ți-ai luat bluza aia pentru că seamănă cu plovărul de la V., nu?*.. Atâtea faze memorabile între noi, atâte lucruri care ne unesc dar în același timp ne despart... Ești la mama dracului, cu-a ta mândră. Nu-i fair play. Era mai drăguță relația noastră bazată pe sex și beții. Nu știu, ești dorul meu suprem, ești zeul meu, ești *beibi*....
Mai ști unde ne-am întâlnit prima oară, și cum? Ieri am fost pe acolo... era frig și urât. Dar mi-am adus aminte. Apoi am văzut locul unde ne-am despărțit, când am plecat. Și când te-am pupat... Și mi-au dat lacrimile. Fără să vreau. Mi-e atât de dor de tine, îmi lipsești de nu mai pot. Dar lasă, mergem la mare.... imediat.

Toamnă kaki: 03

Atât de mult îmi plăcuse ploaia aceea care îți udase sânii. Eram numai noi doi, abia ne întorseserăm acasă, în iubirea noastră, după o plimbare printre stelele acelea supărate din cauză de plopi fără soți, pentru că stelele pretindeau că oricine poate avea o pereche, chiar și o stea, chiar și un plop, și nu reușeau să înțeleagă cum de a fost posibil ca Eminescu să moară de unul singur.
Ploaia îți udase sânii, ai căror creștete se semețiseră, plini de curaj. Sânii tăi căutau pieptul care să-i aline, care să uite de ploaia care-i zgribulise. Sânii tăi îmi căutau de fapt zâmbetul, în același timp în care buzele mele le căutau pe ale tale.
...Te iubeam, te iubeam atât de mult pe atunci, iubire interzisă! Te căutam în toate răsăriturile de soare și în toate apusurile de soare te căutam! Și te găseam, te găseam cu părul despletit în fața ploii, cu ochii de o seninătate cumplită, și cu brațele împădurite pe după sufletul meu. Afară, numai ploaia mai răpăia ca o condamnare, sublim și șoptit. Se vedea că, după ce-și trăgea sufletul, ploaia plângea ca un recrut în cer și răpăia în continuare cenușiu, ca o mitralieră blocată...

Aceeași noi.

Din 2007 până acum au trecut 4 ani. Patru ani în care s-au schimbat multe, dar parcă toate au rămas la fel. Pe-atunci era la modă hi5-ul și mă îndrăgosteam de tot atâtea ori de câte ieșeam din casă. Atunci l-am cunoscut pe Sp. Și de-atunci ne-am iubit mereu, nu conta dacă eram împreună sau nu, noi ne iubeam. La un moment dat drumurile noastre s-au despărțit. Dar așa cum s-au despărțit s-au și reîntâlnit, la fel de brusc și violent. În fiecare an la Sighișoara, la festival. Mereu ne vedeam acolo și devenise aproape o tradiție să plec la el și abia apoi acasă. Cum s-ar zice, acolo ne împăcam și în Blaj ne despărțeam (vorba vine, defapt mereu eram împreună).
Lucrurile de care mereu ne aducem aminte, de la Sighișoara, pe scurt:
2007: a venit în Brașov și-a plecat fără mine pentru că eu a trebuit să rămân acasă
2008: mi-a rupt pantalonii între picioare (fără alte conotații, pur și simplu i-a rupt și-atât)
2009: am ajuns în urzici, sus, la Biserica de pe deal și-apoi în cameră cu vreo 5 oameni, înjurând de zor vitrina
2010: am plâns în brațele lui de 2 ori în aceeași noapte și-apoi m-a sunat și mi-a spus că are nevoie de mine; atunci am simțit că-l iubesc poate mai mult ca oricând
2011: ne-am revăzut, ne-am iubit, am rămas împreună.
După 4 ani toate au rămas cam la fel. Aceleași personale Brașov-Blaj, Blaj-Brașov, același câine mai bătrân decât mine, același el, aceeași eu... Aceiași noi. Fericire multă, dor nebun, iubire care sperăm de data asta să se încheie cu camera verde pentru totdeauna.

*Printre altele, vara asta am ajuns de 2 ori la mare,
o să revin cu un post să povestesc ce și cum,
că-s muuuulte de zis.

Life is short

Ești zeu, ești fraier, și-mi vine să fac dragoste cu tine până la sfârșitul zilelor. Ideea e că *life is short*. M-a lovit chestia asta tare tare în creștetul capului și acum o să profit. O să profit de fiecare moment cu tine, chiar și prieteni. O să profit de tot. Până să realizez, tot timpul credeam că *lasă, mai e și mâine o zi, o să fie mai bine*.
Eh, uite că eu nu vreau să trec mai departe, eu vreau să fiu lângă tine. Pentru că nu văd de ce aș renunța la ceva ce-mi place, nu omor pe nimeni, nu fac niciun rău extraordinar. Așa că te voi păstra. Până când o să decid singură că-i timpul să te pun într-o cutiuță și să te închid acolo pentru cât timp vreau. Eventual te mai deschid când mi se face dor, și vreau să te pup. În rest, acolo vei locui. Dar nu te entuziasma prea tare, mai e până voi face pasul acesta.
Tind să cred că-mi place durerea, că-s ciudată în felul ăla. Pentru că probabil îmi fac rău, dar încet încet învăț să mă distanțez, să iau doar întâmplările în stare pură și-atât, niciun sentiment în plus. Cert e că-mi place să mă lovesc cu un ciocan, pentru că atunci când mă opresc este atââât de bine...
Life is short, am mai zis. Așa că profit, profit de timp pentru că timpul nu așteaptă nimic. Nu așteaptă bărbații, nu așteaptă să luăm deciziile corecte, nu așteaptă să-ți vină mintea la cap, pur și simplu timpul nu așteaptă. Iar eu am simțit rapiditatea timpului cel mai profund posibil, m-a lovit atât de rău încât nu credeam să mă mai ridic vreodată.

Vin, stau, şi pleacă.

Sunt ca o gară. Oamenii vin, stau și pleacă. Mă simt goală, mă simt pustiită. În viaţa fiecărei femei există, sau va exista, un zeu. O persoană care să-i marcheze viaţa, pe care să nu o mai uite niciodată.

*ce ai face dacă nu l-ai mai vedea 6 luni, un an?* Probabil că în momentul în care l-aş revedea, viaţa mea ar fi complet dată peste cap, și nu aş mai şti ce să fac.

Nu mi-e bine nici cu el, nici fără el. Nu e-n regulă să fim prieteni, ca atunci când îl văd că stă lângă mine, eu să mă gândesc la buzele lui, la privirea lui, la cum tremura când îl atingeam. Dar nu e-n regulă nici să continuăm. Probabil că ce-l mai corect, şi mai normal, ar fi să îmi bag minţile-n cap. Dar cum mama dracului să reuşesc să fac asta, când el întră în viaţa mea în cele mai nepotrivite momente, şi-mi dă de înţeles ce va urma? Şi după ce se va întâmpla, va dispărea, pentru că aşa e felul lui, aşa sunt zeii. Ei niciodată nu stau mai mult, şi dacă se întâmplă să stea, când va pleca, va fii oribil de dureros. Durerea va fi egală cu cea pe care o simţi când cineva îţi jupoaie carnea, viu fiind, şi simţi fiecare muşchi cum se desprinde de pe os. Şi ca să fie şi mai dureros, îţi presară sare pe rănile proaspăt făcute şi sângerânde. Şi va continua aşa, până când vei muri. Cam aşa e durerea pe care o simt atunci când îmi dispare zeul. Şi ce-i mai trist e că nu mă doare că e a altei femei şi sunt conșşientă că nu mi-a aparţinut şi nici nu-mi va aparţine vreodată, ci că continui acest joc. Îmi place această durere; dacă cineva mi-ar spune că mi-o ia, i-aş spune să se ducă-n pizda mă-sii. Probabil că-n momentul în care voi putea trece peste, voi fii deja bătrână, cu riduri, înconjurată de câini, pe malul mării. Şi binenţeles că voi avea un ceas, un ceas care să-mi aducă aminte de el, şi de cum ne-am măsurat singuri timpul.

Dar revenind, zeii vin, stau mult prea puţin ca să apuci să te bucuri, şi pleacă, dispar, te lasă singură. Şi nenorociţii nu realizează că nu au niciun drept să-ţi facă asta, deşi poate că au o scuză: nu sunt conştienţi de ceea ce fac.

Ceea ce noi nu realizăm e că probabil şi noi suntem la fel pentru ei, suntem niște zeiţe care vin, stau, şi pleacă. Şi distrug totul în jurul lor fără să fie conştiente, exact ca ei. Ne merităm soarta, pentru că spirala este şi-a fost întotdeauna. Ei ne fac nouă aşa, noi le facem altora aşa, şi aşa tot mai departe. Dar ceea ce totuşi cred că ne diferenţiază este că noi plângem şi le spunem că suferim din cauza lor, că-i vrem înapoi.. Nu ne putem interioriza sentimentele, noi suferim ca nişte câini după ei, dar fără să le spunem.

*Cert e că, pentru mine,

nu a fost, nu este,

şi nici n-o să fie bine vreodată.

Nu mai am inspirație, chef de scris, nimic. Pur și simplu. Blogul intră în pauză, nu știu pentru cât timp.

*Iubire - că-i mai bună decât toate,

așa cum zice
un prieten minunat.

De mine, despre mine, cu mine.

De ce oare în unele momente este îngrozitor de rău, ca apoi, în altele, să fie al dracului de bine? Poate pentru a ne scoate din monotonie, nu știu. De ce în ultimul timp mă gândesc într-una la zeul meu, la crețul care are buze cu gust de whiskey și la tot ce-a fost bine înainte? La ceea ce am fost, și poate o să mai fiu.
Nu mi-e bine. Poate că niciodată nu mi-a fost mai rău decât acum. Mă încearcă un dor imens, neimaginabil, de mine. De mine cea de dinainte. De mine cea care pierdea nopțile cu zeul ei. De mine cea care fugea prin țară, cu rucsacul în spate și eșarfe colorate la gât. De mine cea cu brățări multe. Dor de mine cea care ieșea la bere și pierdea noțiunea timpului. De mine cea care vorbea despre vrute și nevrute, despre tot ce-i trecea prin cap, la o bere. De mine cea care oferea o vorbă bună în schimbul a nimic. De mine, de mine și-atât...