Toamnă kaki

Poate pentru că acum te iubesc mai mult decât oricând.

Abia acum înțeleg că tu ai fost

de fapt libertatea mea.
Că și atunci când eu
eram priponit între gardurile unei
închisori cu ifose de cazarmă,
tu erai cerul care încerca să
mă reînvețe să zbor.


Că atunci când demnitatea mea
devenea, în închipuirea fariseilor
care mi s-au perindat prin viață în această
vreme, preșul de care ei credeau că
și-ar fi putut șterge picioarele noroite de
nămolul din sfletelele lor,
tot tu erai cea care mă lăsa să visez
frumos și îmi deschideai aripile pentru
urcușul celest.


Mi-ai dat lumină și speranță,
putere mi-ai dat...
Mi-ai dat zâmbet și înțelegere,
ai dat chipului meu împăcarea după
care tânjise atât de mult..
Mi-ai dat ninsoarea albă ca sufletul
bunicilor noștri, și ploaie răbdătoare
mi-ai dat.

Mi-ai dat agude mustind a
viață viitoare, dar și pline de
copilărie.
Mi-ai dat atât de multe lucruri
despre care chiar și acum
mă întreb dacă într-adevăr
le meritam.
Și-atunci cum să nu te iubesc, iubire?

*Din visele ei câte au fost, nu mai rămăseseră decât ierburile uscate ale toamnei, învăluind-o din toate părțile.*