Mă piş pă ea iubire.!

Din nou mă încearcă sentimente grele, urâte, pline de tristeţe şi iz de sfârşit de lume, de tot. Simt cum mi s-a prăbuşit, într-o secundă, toată viaţa. S-au prăbuşit miile de vise şi fluturii s-au dezintegrat într-un moment. Am spus că nu voi mai face aceeaşi greşeală de două ori şi anume NU mă voi mai îndrăgosti. Dar uite, am făcut-o. Am făcut-o de zeci de ori şi tot nu m-am învăţat minte. Dar parcă de data asta a fost altfel. A fost frumos. A fost un creţ cu părul negru şi mâini de zeu. A fost omul care m-a învăţat să iubesc toamna, şi pentru asta o să-i mulţumesc mereu. A fost cel are, deşi l-am iubit ca pe ochii din cap, a reuşit să-mi fută viaţa în ultimul hal. A reuşit ceea ce alţii nu au reuşit: să mă facă să-l iubesc aşa cum e, fără să încerc să-l schimb în ceva ce poate nu era, în bărbatul ideal. El, în sine, era ideal, era frumos, era minunat.

Cu toate astea, am avut din nou acelaşi sfârşit: Winchester şi alcool. Şi desigur lacrimi şi cearcăne. Deşi am ţinut cu dinţii de el, şi de ceea ce era între noi, eram realistă că va avea un sfârşit. Dar totuşi, nu mă aşteptam ca acesta să fie atât de repede şi atât de sec. Era el, era creţul meu, dar probabil că iubirea mea nu era de ajuns pentru un viitor, pentru o poveste.

*Te-am iubit, te-am iubit fraiere, şi încă o mai fac.! Mi-ar plăcea să ştiu că ţi-e dor de mine aşa cum îmi e mie.. Mi-ar plăcea să ştiu că suferi după mine aşa cum sufăr eu după tine.. Vreau să ştiu că simte cât îl mai iubesc încă. Ascult muzică. Ascult Vama Veche. Îmi aduce aminte de el. Mă piş pă ea iubire.!