N-aș vrea să fii aici. Nu că n-aș avea nevoie de tine. Nu că nu mi-ai lumina ochii, dacă ai fi lângă mine. Dar aici e prea multă ură. Prea multă batjocură. Prea multă mârlănie. Și atunci, de ce să suferi și tu? De ce să-ți văd întristarea în ochi?
Mi-ar prinde bine căldura ochilor tăi. Și răsuflarea ta m-ar alina. Ce lume poate fi aceasta de oameni tunși chilug, de zgomot de arme, de umilință inutilă, de amărăciune și blestem? Am găsit aici o adunătură diformă de ființe cărora cu greu li s-ar putea spune oameni. Știu ce-ai să zici, că poate și ei au nevoie de iubire, și poate că tocmai din cauza lipsei iubirii se poartă astfel. Nu cred. Un om adevărat, un om cu suflet, știe să se poarte cu ceilalți chiar și atunci când pasărea iubirii nu-l mai atinge pe el cu aripa sa. Nu se răzbună. Nu se poartă aiurea, dintr-un drept efemer, dat de ocuparea și mai efemeră a unei poziții oarecare într-un anumit cadru social.
De asta n-aș vrea să fii aici. Nu că n-aș avea nevoie de tine. Nu că nu mi-ai lumina ochii, dacă ai fii lângă mine. Dar aici e prea multă ură. Prea multă batjocură. Prea multă mârlănie. Și atunci de ce să suferi și tu? De ce să-ți văd întristarea în ochi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu