Era dimineaţă, poate prea dimineaţă, dar asta nu-i oprea să se iubească. Timpul trecea parcă prea repede, ei dorindu-şi să stea în loc şi să pornească doar când o fi să plece unul dintre ei. Dar nu puteau face nimic, le era imposibil să oprească timpul chiar dacă se iubeau şi totul părea perfect, era perfect. Tot timpul speraseră la o asemea iubire, o iubire adolescentină, o iubire perfectă. Dar probabil era doar o altă iluzie, una dintre miile de iluzii puerile. Totul era prea perfect ca să fie bine, ceva o reţinea, dar el îi dădea încredere, îi dădea "gâdilici în burtică", îi oferea iubire, îi oferea inima lui. Ea în schimb, îi oferea gingăşie, inocenţă, şi, bineînţeles, inima ei. Se iubeau şi asta era tot ce conta, era cel mai frumos sentiment, era minunat... Era fericită, dar trebuia să nu plângă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu