Când ce pleacă s-a dus...

Începu să viseze intens. O mai văzuse undeva. E de o frumuseţe fără cusur, chiar şi cu urmele lacrimilor pe obraji.
Încearcă în zadar să iasă din cearşafuri. În mijlocul camerei, ea de dezbracă lent, fiecare strat de veşminte desprinzându-i-se de pe trup ca vârstele istoriei. Pe măsură ce face lucrul acesta, înfăţişarea i se modifică imperceptibil.
E vrăjit de această punere în scenă, dar ea începe imediat să intoneze capetele de acuzaţie.
*Ţi-e frică de iubire şi o loveşti pe cea care te iubeşte. Nu aştepta prea mult. Va veni vremea când vei băga de seamă că nu poţi trăi fără iubire. Respinge-mă şi te vei respinge pe tine, deoarece eu sunt deja parte din viaţa ta.*
Sunt fecioară. Îmi reînoiesc fecioria mereu. În fiecare iubire e prima mea iubire. Vezi că mai am doar un strat de veşminte. Acum sunt o femeie modernă. După ce mi le scot şi pe acestea, voi fi feminitate pură.
Eşti în stare să-mi arăţi iubirea ta?
Acum este compelt goală şi se întinde peste el, zvârcolindu-se ca un şarpe în jurul sexului lui. Nu se mai poate controla, ea se înfurie şi-l plesneşte cu putere peste faţă. Dar durerea nu înseamnă nimic faţă de dispreţul pe care îl citeşte pe chipul ei.
Se îndepărtează şi se aşează pe biroul lui. Glasul ei se aude acum ca o melodie plăcută.
*Când ce pleacă s-a dus, cum poate ce rămâne să stea?*
Iar biroul pluteşte ca o corabie afară pe fereastră. Sare să se uite, dar dispăruse.

L-a trezit sunetul propriului glas, era 3 dimineaţa. Fiecare celulă din corpul lui era trează, îşi amintea perfect tot ce se întâmplase.