Şi dus a fost..

... şi a plecat, aşa cum toţi au plecat mai devreme sau mai târziu, promiţând însă că se vor întoarce. Şi eu, ca de obicei, am fost îndeajuns de naivă încât să-l cred. Normal, am crezut într-o minciună.. Într-o minciună parţială pentru că nu a plecat acasă iar drumul spre oraşul natal era prin Braşov. S-a întors.. dar s-a întors o singură dată şi atunci nu pentru mine. Înainte să plece ne-am certat, ne-am certat destul de urât din diverse motive care m-au făcut să sufăr, că doar nu-s de fier. Dar asta nu l-a împiedicat să mă sune să-mi spună că e în oraş şi că vrea să ne vedem a doua zi că pleacă şi să mergem amândoi până la gară. Aşa cum eram, de 4 zile nemâncată şi 3 pachete de ţigări fumate, un drum până în Alba şi Sibiu făcut într-o zi, nedormită şi cu aceleaşi haine de 2 zile, am plecat sâmbătă dimineaţa să mă întâlnesc cu el. Intru în apartament şi un miros de tutun îmi inundă nările. Mă dezbrac şi mă aşez pe marginea patului unde dormeau doi prieteni. Alţi doi erau la calculatoare iar el era cu o tipă, pe care iniţial am detestat-o, în cameră şi dormeau. La 11.30 era trenu şi el deabia se trezeşte la 11. Vine în camera unde eram şi mă strânge în braţe... Ne îmbrăcăm pe fugă şi plecăm spre gară. Tot drumul mă ţine de mână şi, poate din obligaţie, mă sărută. Mă sărută într-un fel ciudat, oarecum cu silă, cu frică să nu-l vadă altcineva... Mă comport ca o târfă, cu un sictir de care şi eu am rămas uimită. Coborâm din autobuz la gară şi mergem să-şi ia bilet. Mă ţine de mână în continuare şi vrea să mă sărute dar eu mă întorc, îl las cu ochii în soare. Ne îndreptăm cu paşi grei şi apăsaţi spre trenul ce are să-l ducă acasă, poate pentru totdeauna, poate până data viitoare, poate... Dar ne sărutăm. Încerc să mă prefac că nu-mi pasă, că am venit cu el doar din obligaţie că nu cunoaşte oraşul, dar nu pot. Ţin la el prea mult ca să joc teatru. Fumăm o ţigară pe peron apoi ne sărutăm ultima dată pentru nu ştiu cât timp şi pleacă... Pleacă la fel ca toţi ceilalţi... Doar pleacă...