"Îmi pare rău pentru ce am făcut, pentru faptul că te-am lăsat de atâtea ori singură, să vorbeşti la pereţi, pentru ca apoi să te sun să-ţi spun că vin la tine, iar tu să mă ţii în braţe în timp ce lacrimile îmi curg pe obraji. Mi-am dat seama, prea târziu ce-i drept, că indiferent de persoana cu care mă culc, pentru care te las, nici una nu-i ca tine, nu mă înţelege aşa cum o faci tu. Şi poate că, până la urmă, eşti singurul meu refugiu. Poate că ceea ce fac eu se numeşte "te iubesc în ciuda faptului că le-o trag altora". Iartă-mă pentru toate cele făcute, chiar dacă ştii foarte bine că te las pentru ca apoi să mă întorc la tine. Ştiu [şi vreau să cred] că nu contează ce fac, mă pot întoarce la tine pentru că mă iubeşti şi nu mă vei părăsi niciodată."
Asta îi spunea Sp, cu lacrimi în ochi, lui R. care-şi fuma ţigara şi îl asculta fără să-l întrerupă. Ştia că urmează şi rândul ei.
"Să nu te mire dacă într-o zi voi pleca şi nu mă vei mai găsi, îţi va fi imposibil să mă găseşti. Nu mai rezist, cu toate că te iubesc. Ştiu că atunci când mă laşi singură acasă, iar eu stau pe canapea şi beau o cafea, aşteptând ca tu să vii acasă, să nu mai copilăreşti, pe tine probabil că te doare-n pulă de ceea ce simt. Tu probabil eşti cu vreo târfuliţă, pe care ai agăţat-o beat fiind, într-o cameră de hotel. M-am săturat. Nu mai suport. Gata. Pleacă, lasă-mă.!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu